Ionut Ghibanu

În perioada 25-28 februarie 2020, Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviștei și Exarh patriarhal, participă, în calitate de delegat al Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul României, și conducător al delegației Bisericii Ortodoxe Române, la Amman, în capitala Iordaniei, la reuniunea Întâistătătorilor și a reprezentanților Bisericilor Ortodoxe, ce are drept scop găsirea unor  modalități de reconciliere și de restabilire a comuniunii euharistice între unele Biserici Ortodoxe autocefale surori. Desfășurată la invitația Patriarhului Teofil al III-lea al Ierusalimului, la această întâlnire participă delegațiile următoarelor Biserici Ortodoxe: Patriarhia Ierusalimului,  condusă de Preafericitul Părinte Patriarh Teofil al Ierusalimului, Patriarhia Rusiei, condusă de Sanctitatea Sa  Kirill, Patriarhul Moscovei și al Întregii Rusii, Biserica Ortodoxă Sârbă, condusă de Preafericitul Părinte  Patriarh Irineu, Biserica Ortodoxă Română, condusă de Înalt

Căutători înverșunați de sens, cu o teribilă sete de rost, mulți căutăm, cu nesaț, prilejuri de a ieși din superficialul cotidian și de a pătrunde spre adâncul existenței noastre, pentru a merge prin mereu noi începuturi spre împlinire și desăvârșire. Iar, esența acestor căutări este iubirea, sub multele ei forme, ca principal vehicul al înveșnicirii noastre. Astfel, prin zile și evenimente, prin ocazii și momente, căutăm prilejuri de a celebra iubirea. 24 februarie este în tradiția noastră populară Dragobetele, o sărbătoare autohtonă a iubirii, considerată a fi naturală și mai apropiată de tradițiile noastre românești, față de mult mai recenta sărbătoare Sf. Valentin. Ca și la aceea și acum sunt dintre cei ce spun că nu avem nevoie de o zi specială pentru a iubi și că zilnic, ori cât mai des trebuie să ne manifestăm iubirea. Le dau dreptate, așa este! Dar, să nu uităm că în această epocă a comunicării instant, a aparentei apropieri dintre oameni, suntem poate mai mult decât oricând se

Judecata vieții omului reprezintă una din temele fundamentale religioase, în toate marile culturi sau religii, deoarece se referă la existența umană, la valorile după care ne ghidăm viața, la finalitatea parcursului nostru, la relația cu semenii și cu Dumnezeu. Tot ceea ce facem în viață are un rost, ne apropie sau ne îndepărtează de Creator și  de aproapele, toate faptele noastre fiind rodul alegerilor  noastre. Exprimă acțiunile și voința noastră. Între bine și rău, între întuneric și lumină, între adevăr și minciună, între iubire și indiferență, pendulăm de-a lungul vieții, fiind astfel mai aproape sau mai departe de propria desăvârșire. În Evanghelia care se citește în bisericile noastre în această duminică, este redată imaginea Judecății de Apoi, în care criteriul fundamental de apreciere al faptelor noastre este  numai și numai iubirea. Ori, mai bine zis felul în care ne-am comportat față de aproapele, cu iubire sau cu indiferență, aproapele fiind și măsura relației noastre cu Du

Cu nostalgie și recunoștință, ne amintim astăzi, de toți aceia care au plecat la Casa Tatălui ceresc, prea adesea devreme, dar de care încă suntem legați, de iubire, prieteni sau recunoștință. Apropiați, rude ori prieteni, ei reprezintă o parte a realității lumii noastre, cei care ne-au marcat existența, uneori decisiv, și care, reprezintă un prilej de a-I mulțumi Creatorului pentru providențiala întâlnire, ori apropiere de ei. A-i pomeni pe cei trecuți Dincolo este o necesitate de viață, deoarece îi iubim, le suntem recunoscători, îi avem în inimile noastre și ne simțim legați de ei. Astăzi, îi amintim înaintea lui Dumnezeu, îi pomenim ca semn al recunoștinței și mulțumirii noastre pentru viețile lor, pentru tot ceea ce a fost bun, frumos, drept și adevărat în ceea ce au făcut, dar și pentru că prin legăturile pe care noi le-am creat cu ei, să vină harul Duhului Sfânt care vindecă, întregește, luminează și înnoiește totul. Este un prilej de a ne aminti de tot ceea ce a fost frumos și

Acum 144 de ani se năștea în Hobița Gorjului cel mai mare sculptor al lumii, părintele sculpturii moderne, cel ce a spiritualizat această artă, eliberând-o de inutile amănunte, de materialismul strivitor. Cu imaginea veșniciei în suflet, așa cum a deprins-o din satul său natal, Brâncuși a transpus în capodoperele sale amprenta inefabilei lumini harice a Răsăritul creștin, fiind astfel un profund și dinamic misionar și unul din cei mai eficace promotori ai culturii și spiritualității românești. Legătura sa cu Biserica Ortodoxă și profundul său atașament față de valorile credinței noastre se văd cu ușurință în operele sale dar și în faptul că a fost cântăreț bisericesc la Parohia Madona Dudu din Craiova, la Biserica Mavrogheni din București și la Biserica Sfinții Arhangheli din Paris. Dar, cea mai fidelă mărturie a credinței sale ne este oferită de monumentalul complex sculptural de la Târgu Jiu, format din: Masa Tăcerii, Scaunele, Poarta Sărutului și Coloana

A fi bun ține de firescul ființei umane , de naturalețea acestei minunate creații divine, reprezentând o datorie, o vocație și un destin pentru fiecare din noi. Ne-a oferit Creatorul acest privilegiu aparte de a fi buni, de a privi cu îngăduință, generozitate și dărnicie pe cel de lângă noi, fiindcă ori de câte ori facem un lucru bun cuiva, înaintea ochilor trebuie să-L avem mereu pe Cel ce este Bun și întotdeauna binevoitor cu noi. Bunătatea și generozitatea trebuie să izbucnească spontan, din adâncul ființei noastre ca un imn de laudă adus Creatorului, ca o apreciere adusă aproapelui nostru, imagine a Dumnezeului Celui Viu. Ține de noi, de voința noastră, ca să nu lăsăm ca răutatea și întunericul să poată triumfa în nicio situație și astfel cel de lângă noi să nu pătimească. Boieri ai spiritului trebuie să fim de fiecare data și să lăsăm cu dărnicie să treacă orice răutate, orice provocare, pentru ca să putem răspunde numai cu bine.  Și la rău și la bine, mereu să răspundem cu m

Mai ales astăzi, de Valentine’s Day, mulți vorbesc despre iubire, alții contestă această ”sărbătoare”  spunând că nu are mai nimic spiritual în ea, fiind numai marketing menit să crească nesperat vânzările unor anumite produse, de sezon. Bineînțeles, Sfântul Valentin, despre care se crede că ar fi fost martirizat, căci a cununat un păgân cu o creștină, în perioda de început a Creștinismului, nu a fost nicicând promotorul unor iubiri siropoase și  meteorice. Ori, sunt puțini și din cei ce cred că, până la urmă, în această lume zbuciumată, prea mult încărcată de neînțelegere, ură, răutate și întuneric, gândul la iubire face bine, are ceva taumaturgic și spiritual în el. Acestora, mă alătur și eu, fără a bagateliza nicidecum iubirea ca necesitate fundamentală, zilnică, a sufletului uman, căci dacă iubim programat, aceea nu mai este iubire. Valentine’s Day trebuie numai să ne reamintească faptul că zilnic trebuie să iubim cu aceeași intensitate, să împărtășim iubire și să primim iubi

De-a lungul vieții, fiecare dintre noi întâlnim și relaționăm cu tot felul de oameni, mai buni sau mai puțin buni, mai angajați în a-și trăi existența sau mai dezinteresați de orice profunzime! În acest ocean fabulos de existență, trăim, ne bucurăm, suferim, iubim sau sperăm, mai mult sau mai puțin singuri sau în solidaritate. Fiecare om cu care trăim o poveste mai atrăgătoare sau mai neinteresantă, reprezintă o experiență de viață ce coagulează voința de a trăi, ori dezinteresul mortal față de existență. Lentila prin care-i apreciem este întotdeauna cea a autenticității. În măsura în care unul sau altul este autentic și își știe locul său, percepe corect realitatea și își cunoaște propriile sale limite, îl descoperim așa cum este, omul, în toată splendoarea lui. Din nefericire, există mulți dintre aceia care-și falsifică existența, crezându-se ceea ce nu sunt, ori știind bine ceea ce nu sunt, dar pretinzându-se a fi altceva. Parabola vameșului și a fariseului , una din splendorile de

Cu grație echidistantă, astăzi suntem anunțați că este ziua râsului și a fericirii, prilej îndeajuns de a ne bucura de încă o zi care proslăvește două stări umane de bine. Râsul este un semn al bucuriei, în general, dacă excludem din definiția sa batjocura, ironia și toate conotațiile acestea distructive și inutile. A râde ține de firescu vieții, exprimând până la urmă sănătatea interioară, iar cel mai bine o fac copiii noștri, în inocența lor. De regulă, oamenii foarte sobri, care nu râd din neputință, au cu siguranță o afecțiune care le chinuie existența sufletească și poate și trupească. Râsul exprimă bucuria de a trăi, destinderea în fața miracolului și a perpetuei aventuri a vieții umane și arată sănătatea psihică. Râsul măsoară puterea de a trece peste provocările vieții și simțul fin al înțelegerii realității, a poticnirilor inerente sau pur și simplu arată puterea de a transforma un obstacol în provocare. Desigur, sunt și unii cârcotași care spun că Iisus nu ar fi r

Prietenia adevărată este un dar providențial care înfrumusețează viața noastră și îi conferă strălucire și frumusețe. Din această rațiune, un prieten  adevărat este o comoară de neprețuit. Din nefericire, talazurile vieții descoperă, în anumite momente, trăinicia sau fragilitatea unor astfel de prietenii. Adesea, în  încercările vieții, descoperim că de fapt cei pe care i-am crezut a fi prieteni adevărați, nu au fost decât niște oameni cu care temporar ne-am intersectat, ori am mers numai o bucată de drum împreună, în această viață. Nerecunoștința și neglijența într-o prietenie reprezintă moartea, împietrirea și urâțirea chipului frumos și generos al profundei noastre umanități. Nimeni nu cere recunoștință, dar ea trebuie manifestată întotdeauna, fără pauză, fiindcă ea exprimă, până la urmă, sufletul celui ce, angajat într-o relație de prietenie, s-a bucurat de roadele ei. Desigur, nu de recunoștință avem nevoie și nimeni nu o poate cere fără a fi caraghios, dar cel ce e d

Pelerini pe drumurile vieții, alergăm cu ardoare spre a ne împlini așteptările ascunse ale inimii, trecând adesea peste orice încercare, numai pentru a ne împlini rostul existenței noastre. Cu sentimentul că facem istorie, că scriem cu degetul lui Dumnezeu istoria noastră personală, contribuind la țeserea istoriei mari, alergăm, pășim cu grijă, escaladăm drumuri mai grele sau mai ușoare, căutând mereu acea urmă a prezenței delicate, dar sigure, a lui Dumnezeu. Dacă, în vremurile mai îndepărtate, oamenii credeau că prezența sigură, chiar dacă nevăzută, a lui Dumnezeu o găsesc numai în anumite spații, după Întrupare, avem certitudinea că nu există nici spațiu și nici timp care să nu poarte prezența creatoare și proniatoare a Celui ce a creat toate.  Sărbătoarea Întâmpinării Domnului continuă fabuloasa poveste a mântuirii noastre, începută odată cu Nașterea Sa, sărbătoare de care ne-am bucurat la timpul potrivit. Împlinind prescripțiile legii mozaice, Domnul a fost adus la Tem

Chestiunea viitoarelor cărți de identitate cu cip a agitat mințile multor zeloți întru apărarea Ortodoxiei, care au ajuns chiar să-l critice pe purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române care a declarat recent, referitor la aceasta, că nu constituie o problemă religioasă, de aceea nu are ce comenta pe subiect. Răspunsul este foarte adecvat. Biserica nu trebuie să se pronunțe cu privire la orice chestiune! Ar fi complet absurd! De fapt, Biserica s-a pronunțat, în special, pe chestiuni de credință și de morală stringente, ori generatoare de tensiuni sau confuzii în comunitate. Era și firesc să se întâmple așa. Ea este mărturisitoare a adevărului și se pronunță numai atunci când integritatea adevărului este pusă în pericol, așa cum a făcut-o, mai cu seamă în primul mileniu creștin, prin intermediul Sinoadelor Ecumenice. Chestiunea actelor de identitate cu cip nu este deloc religioasă și nici nu are de ce, este pur și simplu o problemă de, cel mult, opinii civice, ce aparține