Ionut Ghibanu

Încă o dată, cei ce ar fi trebuit să ne readucă în memoria prezentului faptele nepieritoare ale trecutului, ne arată că au uitat, nu vor sau nu pot. Astăzi, este Ziua tanchiștilor ce aniversează înființarea primului batalion de tancuri, la 1 august  1919, iar pentru noi, la Târgoviște, faptele glorioase ale  Regimentului Care de Luptă ne umplu inima de mândrie. Trăim zilele unei pandemii dar, din nefericire, constatăm că parcă cineva dorește să ne șteargă memoria, să ne lase fără rădăcini, fără faptele memorabile ale celor de dinaintea noastră, poate pentru a fi numai consumatori de bunuri și nu propagatori de valori spirituale, ori creatori de istorie! În aceste momente mă gândesc la toți acei eroi tanchiști, care nu au pregetat să lupte, chiar de știau că pot muri, pentru că aveau demnitate, curaj și responsabilitate față  de trecut, prezent și viitor. În multe locuri ale lumii sunt câte unii care doresc ștergerea memoriei istorice, ar vrea să uităm cine suntem, de unde venim și înco

Pe 29 iulie, în fiecare an, ne bucuram de sărbătoarea Imnului Național , ce are ca menire readucerea în conștiința contemporaneității a importanței pe care acest simbol național îl are pentru fiecare dintre noi. Istoria neamului nostru consemnează cu noblețe prezența Bisericii strămoșești la toate marile noastre momente naționale. E firesc așa, deoarece numeroși clerici au avut o contribuție extraordinară la mai binele nostru. Anul acesta, am constatat cu mare nedumerire că Arhiepiscopia Târgoviștei nu a mai primit nicio invitație la vreo ceremonie pentru acest eveniment. Poate au uitat, poate autoritățile s-au hotărât să nu mai organizeze nimic! Pandemia acesta e de vină la toate! Probabil, afectează memoria unora sau cine știe, a sărăcit bugetul de stat așa de rău încât se taie de la orice! Ce o costa oare? Sau poate așa se înțelege să fii european! Ori, vreun onorabil politician al puterii s-a emancipat așa de rău și periculos încât crede că dacă lui nu-i mai place Biserica, ea chia

Vălul istoriei desfășoară adesea vremuri și evenimente în care descoperim tăria de caracter și simțul prezentului al unora dintre contemporanii noștri, așa cum, tot la fel, observăm și lașitatea și ipocrizia altora ! Nu mă mai miră de mult că unii concetățeni ai noștri sunt orbi în fața realității și muți la nedreptate și impostură, de parcă un duh al orbirii și al muțeniei îi ține în sclavie! Îi vedem și chiar îi auzim! Vremurile noastre cer un răspuns puternic și oameni care să pună pumnul în furtună , să oprească viforul și să lumineze poporul. Dar, cu tristețe văd că cel mai adesea nu este așa. Poate am așteptări prea mari, poate văd că nu toți sunt vrednici urmași ai neamului de voievozi, ori poate ar dori, dar nu sunt în stare. Mă gândesc la cei ce au fost pavăză aici Europei creștine contra otomanilor, la cei ce au construit frumoasele noastre biserici și mânăstiri, la cei ce au creat o înțelepciune izvorâtă din Evanghelia lui Hristos, la cei ce au pus stavilă uraganului de neo

Recenta decizie a autocratului președinte al Turciei de a transforma  Catedrala Sfânta Sofia din Istanbul ( Constantinopol) în moschee a creat un val de indignare în întreaga lume creștină. De ce? Pentru că este unul din simbolurile Creștinismului, o imensă și frumoasă catedrală ridicată de Împăratul Justinian în a doua jumătate a primului mileniu creștin în Constantinopol, capitala de atunci a Imperiului Roman de Răsărit. După căderea Constantinopolului, în anul 1453, ea a fost transformată în moschee de către sultanul Mahomed al II –lea. Și așa a rămas până ce Mustafa Kemal Ataturk, legendarul prim președinte al Republicii Turcia, a transformat-o în muzeu, în anul 1935. Întreaga politică a lui Ataturk a fost aceea de occidentalizare a Turciei și de eliminare a radicalismului islamic din peisajul public . Ceea ce a reușit pentru multă vreme, până când actualul președinte al Turciei, Recep Erdogan, a trecut la o islamizare rapidă și forțată a țării. Acest fapt este evident mai ale

Vremuri și vremuri, oameni și oameni, istoria ne oferă  priveliști complexe asupra realității în funcție de cum privim și cât privim, ce avem în minte sau ce experiențe am avut și cunoașterea care ne caracterizează. Unii sunt obsedați de putere, alții de bani, unii sunt sclavii unor interese mărunte și tot așa . Pe vremuri, se zicea că omul este ființă socială, alții spuneau că omul este ce mănâncă (Euharistie sau scalv pântecelui), ori că omul este suma experiențelor sale. Eu aș spune că omul este până la urmă o sclipire de dumnezeire opacizată de întunericul căruia îi dă curs uneori sau reflectare totală a Celui ce este Lumina lumii! Cei stăpâniți de felurite duhuri își trăiesc viața în sclavia neputineței de a se elibera spre viața deplină, chinuiți de legiuni de duhuri rele. Noi, însă, să nu uităm căci cu răul nu trebuie să negociem niciodată, ci doar să-l alungăm , să luptăm cu armele Duhului și cu ajutorul Maicii Domnului și al Sfinților!  Diavolul este corect politic și vrea să

Una din cele mai frumoase pagini ale  Evangheliei ne evocă vindecarea slugii unui comandant militar de către Iisus. Este vorba despre un sutaș roman din Capernaum, adică un conducător peste 100 de soldați ai Imperiului roman, forță de ocupație în vechiul Israel. Până aici, nimic neobișnuit! Dar iată că acest comandant dovedește un umanism ieșit din comun,  căci el lasă comoditatea și probabil obișnuința de a da ordine și se duce unde auzise că a venit Iisus Mântuitorul, pentru că una din slugile lui era grav bolnavă și se chinuia cumplit, iar asta îl impresionase. A plâns probabil, căci da, oamenii plâng și își manifestă uneori neputința și disperarea, însă comandantul avea convingerea că Iisus îi va vindeca slujbașul, ceea ce s-a și întâmplat. Mântuitorul a fost uimit de atitudinea comandantului militar, și a ținut să mărturisească faptul că nici în Israel nu a văzut atâta credință! Da, un mare șef, cum am spune astăzi, se dovedește a fi smerit, milostiv și cu mare credință în Dum

La 144 de ani de la înființare, Crucea Roșie este cea mai cunoscută instituție umanitară din lume, ce aduce încredere, speranță și ajutor. După aproape un secol și jumătate, în timp de război, de pace sau de calamitate, Crucea Roșie rămâne simbolul slujirii aproapelui, al solidarității umane, indiferent de rasă, gen, religie, vârstă, ori stare socială, împărtășind, în România și în lume, frumoasele, generoasele și trainicele sale principii: -Umanitate, fiindcă toți suntem frați și surori și ceea ce ne leagă, întotdeauna este mai important decât ceea ce ne desparte; -Imparțialitate, căci partizanatele nu-și au rostul atunci când este nevoie de ajutor concret, rapid și necesar; -Neutralitate față de orice doctrină social-politică și economică, religioasă sau filozofică; -Independență, căci este liberă de orice obediență politică, statală sau ideologică; -Voluntariat, deoarece valorizează disponibilitatea de a sluji omul, cu nevoile și problemele lui urgente; -Unitate, pentru că distincți