Vameși și farisei pe drumul vieții

De-a lungul vieții, fiecare dintre noi întâlnim și relaționăm cu tot felul de oameni, mai buni sau mai puțin buni, mai angajați în a-și trăi existența sau mai dezinteresați de orice profunzime!

În acest ocean fabulos de existență, trăim, ne bucurăm, suferim, iubim sau sperăm, mai mult sau mai puțin singuri sau în solidaritate.

Fiecare om cu care trăim o poveste mai atrăgătoare sau mai neinteresantă, reprezintă o experiență de viață ce coagulează voința de a trăi, ori dezinteresul mortal față de existență. Lentila prin care-i apreciem este întotdeauna cea a autenticității.

În măsura în care unul sau altul este autentic și își știe locul său, percepe corect realitatea și își cunoaște propriile sale limite, îl descoperim așa cum este, omul, în toată splendoarea lui.

Din nefericire, există mulți dintre aceia care-și falsifică existența, crezându-se ceea ce nu sunt, ori știind bine ceea ce nu sunt, dar pretinzându-se a fi altceva.

Parabola vameșului și a fariseului, una din splendorile de înțelepciune biblică, ne arată tocmai  acest univers existențial, surprinzător și fascinant al ființei umane în relație.

Pe drumul vieții noastre, adesea, întâlnim mulți farisei, mulți din acei oameni cu multe fețe, cu măști succesive asemenea unei păpuși matrioșca, probabil câte una pentru fiecare situație, persoană sau relație, care ajung să nu mai perceapă realitatea, propriul lor adevăr și cine sunt în mod real!

Se cred drepți, puri, desăvârșiți în tot ceea ce fac, intangibili, străini de cotidianul zilei, care nu greșesc, fac totul perfect, nu își văd niciodată greșelile, dar au un ochi de vultur în a vâna greșelile altora. Sunt, așa cum spune înțelepciunea părinților deșertului, morți înainte de a muri sau blocați în proiectul propriei existențe, cum am spune astăzi.

Incapabili de a decripta realitatea, propria lor viață, acești mari acuzatori și critici ai lumii, au trecut pe lângă propriul sens al vieții, nu au reușit să pătrundă tainele vieții umane și nu au reușit să-și regăsească propriul sine. Spiritual se află într-o teribilă împietrire, într-un prizonierat al propriei imagini bune despre sine, pe care o idolatrizează.

Pe aceștia îi vedem peste tot, fiindcă cel mai adesea cu multă ură și superficialitate se transformă pe loc în judecători ai vieții altuia, în modele după care apreciază lumea, schingiuind realitatea pe câte un pat procustian, fabricat de propria lor minte.

Chiar și lui Dumnezeu, în rugăciune, îi arată propria dreptate și nedesăvârșirea celorlalți: greșeala pare mică, căci realitatea e tocmai invers, dar ei se uită într-o oglindă falsă, aceea a imensei mândrii proprii.

Mai rar și mai puțin, întâlnim și cealaltă categorie, a celor pârjoliți de focul diferitelor păcate, ca vameșul din Evanghelie, dar care au conștiința propriilor greșeli, care își dau seama că au greșit, pentru că au cunoscut tragedia suferinței, a întunericului păcatului și a răului, dar în ei nu a pierit niciodată focul ascuns al inimii, forța vieții și puterea de a se reîntoarce și de a se elibera de păcat și anume iubire.

Căci da, fariseilor din toate vremurile le lipsește în mod fundamental iubirea. Și o știm cu toții bine, când iubim, vedem la persoana iubită numai și numai calități, numai frumosul care ne-a fascinat. E firesc și copleșitor de normal să fie așa, ține de esența vieții și a iubirii, căci oare dacă simplificăm cu iubire omul, nedesăvârșirile, în mod real pier! Și rămâne numai ceea ce iubim, singurul care contează!

Această iubire lipsește oricărui fariseu, de aceea e mortificat, e ieșit din fascinantul vieții, și prizonier morții, căci a pierdut iubirea. Nu ceea ce vede e adesea fals, ci mai ales ceea ce nu poate vedea, căci nu are lentila iubirii.

Altfel spus, la un pas de rugăciune, dincolo de noi și aproape de Dumnezeu, numai iubirea ne poate așeza, fiindcă ea are cheia acelei bune umilințe sau a smereniei, care ne face să vedem pe cel de lângă noi, atunci când îl iubim, numai și numai prin cele bune și frumoase.

Iubirea vameșului și neputința fariseului de a relaționa corect sunt termenii antitetici în care se desfășoară viața noastră, între iubire și nimic, între fascinația și fabulosul vieții și dezinteresul tuturor față de flacăra existenței umane!

Între atâția falși, adormiți de la viață, deși încă, parcă vii, noi ar trebui să fim iubire pentru a-nțelege ce suntem și a fi așa cum trebuie, în tot timpul, tot mai vii!