Tăcerea prezenței - adâncul care cheamă! Vremea acelora care s-au dus la casa Tatălui ceresc!

La masa tăcerii adesea stând, admirând coloana infinitului vieții din timp în timp prin poarta inimii noastre simțim cu mare nostalgie sărutul clipelor acelora a căror prezență astăzi ne lipsește. Un dor teribil izbucnește dintru adâncul sufletului, iar acea prezență lipsă ne reamintește de oameni, de locuri, de evenimente…

De câteva ori pe an este timpul lor! Vremea acelora care s-au dus la casa Tatălui ceresc, lăsând un gol teribil în sufletele noastre.

Amintiri și multe doruri, chipuri ce năvălesc spre locul inimii ce constituie una din cele mai de preț comori ale noastre – trecutul cu ei, acele clipe paradisiace ce întrețin acum, consumându-se întru neuitare, dorința noastră de comuniune.

Bucurie și momente de încercare, tandrețea unei mângâieri, blândețea unui îndemn, tăcerea unei mustrări, ori căldura unor inimi ce au bătut aproape de noi…, toate ne îndeamnă la a ne opri un pic de tumultul vieții, la a face pace cu cele grabnice ale clipei și a ne odihni puțin, căutând cu puterea iubirii urmele acelor prezențe acum prea îndepărtate. 

Părinți, bunici, soți, soții, copii, rudenii de tot felul, prieteni și vecini, apropiați și cunoscuți, imagini multe strălucind de încărcătura emoției, parcă a unei iminente revederi, ne scrutează adâncurile, acum, la ceasul pomenirii celor adormiți.

Alergăm la rugăciune în biserici, mergem în cimitire pentru a aprinde lumini ca simboluri ale iubirii ce niciodată nu scade, dar și ale Învierii ce ne spune că niciodată, nimic din ceea ce iubim nu poate pieri, că Dumnezeul nostru este un Tată plin de iubire și nu a creat nimic spre pieire. 

Învierea Domnului din morți este fundamentul credinței noastre care ne oferă certitudinea că cei care au murit nu au pierit definitiv, ci au trecut în veșnicie, ducând cu ei iubirea, bunătatea și toate faptele bune pe care le-au făcut, dar mai ales amintirea noastră a celor ce suntem încă în această lume și care cu aceiași nețărmurită iubire păstrăm momentele vieții cu ei ca o comoară de mare preț.

De fapt, adevărata comoară a vieții noastre este aceasta - suntem cât iubim, devenim cât sperăm și aprofundăm cât credem, de aceea urma vieții noastre, a trecerii noastre prin această existență este dată numai de puterea iubirii noastre, de ceea ce am dăruit și de ceea ce am construit în celălalt.

Acesta este chiar secretul pomenirii celor adormiți. Îi iubim, de aceea ne gândim la ei. Ne lipsesc și ne este dor de ei și le aprindem lumânări ca semne ale Învierii, ale credinței și speranței noastre. Aducem prin rugăciune această nădejde iubitoare înaintea lui Dumnezeu care, prin intermediul acestor legături pe care le-am creat în timpul vieții între noi, toarnă balsamul harului Său, care restaurează, reașază, purifică, vindecă și mai ales umple totul cu iubirea Sa.

Vasile, Gheorghe, Ion...Elena, Ana, Maria...și câte alte multe nume ne vin în minte aducându-ne prezența unora de care încă suntem legați, pentru că da, suntem nemuritori și noi și ei prin voința și iubirea lui Dumnezeu. Pentru aceasta, pomenindu-i celebrăm iubirea cea mai tare decât moartea, dar și mai mult lăudăm pe Cel ce este izvorul vieții noastre, mulțumindu-i pentru acest minunat dar, la noi și la ei, cei trecuți în veșnicie.

Este de fapt un timp al reuniunii familiale și prietenești, un timp al regăsirii, al reconcilierii cu dorurile și năzuințele noastre.

Să le ofere Dumnezeu din belșug iubirea Sa vindecătoare și pentru rugăciunile noastre, ale celor încă vii, aici!

Iubim, sperăm și pomenim. Ne regăsim!

Veșnica lor pomenire!