Ionut Ghibanu

Unul din cele mai puternice simboluri ale dârzeniei și credinței, care nu a pregetat să pună mai presus decât orice credința, este Sfântul Ioan Botezătorul. Viața și activitatea lui sunt ele însele o paradigmă existențială și de credință impresionante, care ne conferă certitudinea că dincolo de orice, singura care ne oferă profunzime, dinamism și amplitudine este numai și numai credința în Dumnezeu. Chiar Nașterea Sf. Ioan pe care astăzi o sărbătorim, reprezintă o minune și o predică fără cuvinte, căci părinții săi aveau o vârstă la care, deși își doreau, nu se mai așteptau să aibă vreun urmaș. Totuși, așa cum face atunci când dorește să ne ofere semne puternice de speranță, de iubire și de credință, Dumnezeu a făcut ca din bătrânii Zaharia și Elisabeta să se nască cel ce este simbol al credinței și al slujirii neînfricate a lui Dumnezeu, cel care a vestit speranța mântuirii care vine cu putere, fiind ultimul profet al Vechiului Testament și prima mare personalitate a Noului Testament.

Dacă ne-am întreaba: care este oare cea mai mare comoară a vieții noastre? Probabil, unii ar răspunde viața, iubirea, faptele bune, solidaritatea și câte altele! Bineînțeles, nu ar greși niciunul! Toate acestea sunt daruri dumnezeiești de mare preț, dar ceea ce este mai presus de ele, este harul Duhului Sfânt, care rodește toate acestea și încă mult mai multe. Pe el l-a promis Domnul, înainte de Înălarea Sa la cer, apostolilor și tuturor celor care vor crede. Harul Său este cel ce ne ține în existență, ne călăuzește pașii în istorie și ne sprijină aspirațiile către desăvârșire. Este cel care a făcut apostoli din niște simpli pescari, din triburi a făcut popoare, iar din spațiul Imperiului roman, cel mai glorios continent al lumii, Europa- magnifica Catedrală a credinței noastre, matrice a culturii și a civilizației universale, dar și cel care ne descoperă profunzimea, bucuria și misterul existenței noastre. De altfel, Cincizecimea inaugurează în istoria și viața lumii nașterea văzută a

O imagine, un chip, o amintire, un eveniment din trecut... Sunt momente când ne amintim cu mare nostalgie, cu iubire și cu speranță de toți cei care au fost. De cei care astăzi nu mai sunt printre noi, ci au fost chemați acolo, în pământul celor vii. Au trăit, au iubit, au sperat și s-au consumat, răspândind căldură și bunăvoință, grijă și generozitate, au luminat fulgerător și apoi au trecut repede de porțile veșniciei. De ei, ne amintim din timp în timp, îi pomenim în rugăciunile noastre și, mai mult, le celebrăm amintirea, memoria și tot ceea ce ne leagă de ei. Au plecat spre Răsăritul Cel de Sus, dar nu au părăsit acele locuri profunde din inimile noastre și nu au cum să facă aceasta niciodată, pentru că nimic din ceea ce iubim nu piere, căci este iubit de Cel ce este iubire și odată intrați în amintirea Lui, intrăm în viața cea fără de sfârșit Sunt chipuri, sunt umbre, sunt fapte și este multă iubire, multă amintire a faptelor celor care au fost și pe care iubirea noastră nu are c

Orbi înaintea Vieții adesea suntem toți. Avem numai impresia că vedem și că știm totul, numai și numai pentru că se reflectă în ochii noștri fragmente ale realității ce par adevărate. Legați la ochi cu neputința căutărilor neduse până la capăt, de boli ale nenașterii spirituale, atunci când suntem atinși de Duhul căutărilor, alergăm să împlinim sensul vieții noastre. Alergăm după rost și după întâlnirea cu Cel ce este în mod sigur Calea, Adevărul și Viața vieților noastre. Înaintea porților timpului, cu ochii acoperiți de legătura necunoștinței, ne avântăm gata de a găsi lumina și de a fi introduși în lăcașul întâlnirilor autentice cu Cel ce la lumină pe toate le cheamă. Căci acesta este destinul nostru, de a ne întâlni și de a găsi lumina, de a străluci fiecare parte a sufletelor noastre cu acea inefabilă și glorioasă lumină a Prezenței ce pe toate le schimbă. Despre aceasta este povestea vieții noastre, ca și Evanghelia de azi cu vindecarea de către Hristos Domnul a orbului din naște