PREZENȚE PURURI VII ÎN LUMINA ȘI SPLENDOAREA VEȘNICIEI!

O imagine, un chip, o amintire, un eveniment din trecut...

Sunt momente când ne amintim cu mare nostalgie, cu iubire și cu speranță de toți cei care au fost. De cei care astăzi nu mai sunt printre noi, ci au fost chemați acolo, în pământul celor vii. Au trăit, au iubit, au sperat și s-au consumat, răspândind căldură și bunăvoință, grijă și generozitate, au luminat fulgerător și apoi au trecut repede de porțile veșniciei.

De ei, ne amintim din timp în timp, îi pomenim în rugăciunile noastre și, mai mult, le celebrăm amintirea, memoria și tot ceea ce ne leagă de ei. Au plecat spre Răsăritul Cel de Sus, dar nu au părăsit acele locuri profunde din inimile noastre și nu au cum să facă aceasta niciodată, pentru că nimic din ceea ce iubim nu piere, căci este iubit de Cel ce este iubire și odată intrați în amintirea Lui, intrăm în viața cea fără de sfârșit

Sunt chipuri, sunt umbre, sunt fapte și este multă iubire, multă amintire a faptelor celor care au fost și pe care iubirea noastră nu are cum să le estompeze vreodată, pentru că gingășia unei clipe, tandrețea unei vieți, mirobolantul parfum al prezenței lor și chiar, mai mult, iubirea și prețuirea lor sunt cele mai mari daruri și comori pe care Domnul ni le-a oferit vreodată după darul vieții. Au plecat din această viață, dar nu au luat cu ei toată prețuirea și iubirea noastră, prezența lor este vie și puternică în viețile și în istoria noastră, pentru că sunt reflectare, ca fiecare dintre noi în parte, a Prezenței inefabile și nemărginte a lui Dumnezeu.

Astăzi, când cu evlavie și cu mult dor ne aducem aminte de ei, primul gând care ne vine în minte este acela de a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru magnificul dar al vieții, pentru că ne-a oferit privilegiul de a trăi și de a-i cunoaște pe cei care au fost. Sigur, nu cu tristeți distrugătoare și nici cu pietăți nedemne de amintirea lor trebuie să întâmpinăm această zi de pomenire a celor trecuți la cealaltă viață, ci cu credință în Dumnezeu, cu acea credință că, deși toți vom muri, toți vom învia! Iar, Învierea este certitudinea speranței noastre, deoarece știm că moartea nu are absolut niciodată ultimul cuvânt în viețile și în istoria noastră, ci numai Viața, Iubirea și Binele, Acel Bine care este invincibil și glorios, absolut mereu.

Cu sfială, cu evlavie și cu neostoit dor alergăm la locurile de pomenire ale celor plecați în cealaltă viață, asemenea femeilor purtătoare de miruri, pentru a cinsti memoria lor, pentru a le arăta prețuirea și iubirea noastră și pentru a celebra Viața și extraordinarul dar al existenței ce ne-a fost oferit. Căci, desigur, nu moartea o lăudăm, nu lipsa o celebrăm, ci Viața și Prezența, Iubirea, milostivirea, lumina și bunătatea.

Astăzi, ca la o mare reuniune de familie, ca la o sărbătoare a memoriei și pentru a recupera mereu mai intens ceea ce ne leagă de toți cei adormiți ai noștri, în prezența sigură, dar nevăzută a Celui ce a biruit moartea prin Învierea Sa ce a de a treia zi, mergem la mormintele atâtora dragi nouă, mărturisind că nu am încetat vreodată să-i iubim și să-i avem prezenți în adâncul inimilor noastre.

Ne leagă de ei multe, credința și viața noastră, istoria și istorii, evenimente și momente și mai ales o inefabilă prezență binefăcătoare cu care am decriptat împreună frumusețea de nepierdut a vieții.

Pe toți ai noștri care nu mai sunt, astăzi îi simțim mai aproape, prin rugăciune și prin comuniune, prin puterea Nevăzutului Tată ceresc. Astăzi este timpul întâlnirii și al mântuirii noastre, este destinul și istoria noastră!

De aceea, fie ca toți cei plecați în cealaltă viață, întotdeauna mai devreme, prea devreme, să se bucure de strălucirea luminii și a iubirii Domnului, prin mijlocirea Maicii Sale și a tuturor sfinților Săi!

Dumnezeu să le dăruiască veșnică și neînserată bucurie!