SA MERGEM LA SFINȚIREA CATEDRALEI NAȚIONALE!

Catedrala Națională consider că este un semn al infinitului dumnezeiesc, la ceas aniversar, pe pământ românesc, iar sfântul altar va fi sfințit duminică, 25 noiembrie, urmând ca la finalizarea picturii si a celorlalte lucrări sa fie târnosită.
Oriunde ai merge în lume, în orice scop și cu oricine, primul lucru pe care dorești să îl vezi, atunci când pășești pe pământ străin, sunt monumentele de credință și urmele istorice ale trecerii prin timp al locuitorilor de pe acele meleaguri.
Nimic nu încântă mai mult decât să vezi biserici și alte locuri sacre, ce concentrează speranța, credința și efervescența vieții oamenilor, felul în care Creatorul zâmbește și se manifestă, născând mirare, uimire și curiozitate.
De altfel, și la noi în țară, frumusețea proverbială a mânăstirilor și bisericilor noastre stârnește uimirea turiștilor veniți din toate colțurile lumii, reprezentând o mare atracție a acestui spațiu, ce s-a manifestat în istorie ca punte între Orient și Occident, spațiu de tranzit ce s-a hrănit, din belșug, atât din comorile Orientului, cât și din cele ale Occidentului, oferind lumii o sinteză de latinitate străveche, de credință, de rezistență și de rodnicie culturală și spirituală.
Simbol al unității noastre naționale, ofrandă și laudă căte Creator, Catedrala Națională Românească reprezintă semnul dăinuirii noastre în istorie, al trecerii noastre prin această lume.
Arc spre cer și proiecție a efervescenței credinței înaintașilor noștri, Catedrala este și un semnal al faptului că încă multe și frumoase lucruri mai are credința de spus nouă și lumii.
Fiecare cărămidă pusă la ctitorirea acestei Catedrale a luminii, speranței și rodniciei românești, trebuie să ne aducă aminte de fiecare din înaintașii noștri, de părinții, bunicii și străbunicii noștri, de toți cei care, cu mare jertfelnicie, au luptat și au apărat fiecare bucățică din pământul sfânt al țării noastre și, cei mai mulți, cu mult eroism cotidian, s-au chinuit să-și susțină familiile, în vremuri grele.
În lumina acestei majestuoase construcții, trebuie să vedem pe toți cei dinaintea noastră, acele mărețe umbre: Ștefan, Mihai, Corvine, aceștia și toți ceilalți care au știut, întotdeauna, pentru ce și pentru cine luptă, ce apără, care este rostul vieții și de ce trebuie să faci din propria ta viață o fereastră prin care să lași lumina cerului să-ți umple profunzimile sufletului, ca având din belșug și har și lumină și bucurie și putere să dai și celui ce n-are sau are prea puțin!
Transilvanie frumoasă, mândră Bucovină, Basarabie însângerată, Banatule cel din frunte, dulce Moldovă, Dobroge, pământ dintre ape, Muntenie voievodală, și tu diasporă, tristă, dar semn de speranță, împreună formați Catedrala cea vie a neamului românesc!
Spital al sufletului neamului românesc, podoabă spre veșnicie și semn de Înviere, Catedrala aceasta este un profund act european, căci eram singura națiune din Europa fără o catedrală reprezentativă, dar care arată și faptul că pentru noi românii credința nu este un fapt istoric, ci o realitate prezentă și mare speranță, căci reprezintă fundamentul acestui neam.
Biserica Ortodoxă a știut să fie mamă și apărătoare a acestui neam, să sprijine pe cei săraci, bolnavi, singuri, ori pe copii, să clădească sau să ajute spitale, să ofere hrană sau adăpost celor lipsiți, fără să trâmbițeze în vreun fel fals, ori fără să reproșeze cuiva că banii ar trebui utilizați numai spre nevoiele urgente, ca oarecum Iuda ce reproșa Mântuitorului și Apostolilor că banii aceia pentru alabastrul de mir, semn de moarte și Înviere, cinstire și ofrandă, s-ar fi putut da săracilor.
Și cine vorbea atunci, ca și acum, cei ce sunt total dezinteresați de săraci, bolnavi și alții ca ei, cu toate problemele lor!
Catedrala este un act de măreție istorică ce nu poate fi pus în balanță cu nimic, căci pentru toate se găsesc posibilități, fără a asmuți o nevoie contra alteia, ori frate asupra fratelui.
Singurul eveniment major, simbol cu adevărat al unității noastre naționale, sfințirea altarului Catedralei Naționale din București reprezintă împlinirea unei promisiuni istorice, de-un veac al Bisericii noastre, care iată s-a împlinit.
Cu toții, ne vom bucura, în duminica ce vine, de acest eveniment, cel mai important de până acum al veacului nostru.
Duminică se va scrie istorie la București, și nu una oarecare, ci acea istorie mare, acea magna magistra vitae, și pentru aceasta cred că măcar acum, în ceasul al doisprezecelea, este timpul ca noi românii să uităm, măcar pentru moment, de tot ceea ce ne separă și să ne manifestăm ca popor al lui Dumnezeu, uniți prin credință, uitând răul care rezistă încă să nu se lumineze, ci să boicoteze tot lucrul bun, drept și frumos!
Din catedrala sufletelor noastre, la sfințirea Catedralei Naționale a Românilor, să izbucnească deci un singur glas: glasul unității, al speranței, al luminii și al bucuriei, că suntem, că suntem împreună și că România este încă mare, chiar dacă nu cea mai Mare!