NU CÂTE AU FOST ÎMI VIN ÎN MINTE, CI CÂTE AR FI PUTUT FI!

Această toamnă ne încântă nu doar privirea cu frumosele jocuri cromatice pe care le inspiră în natură, dar ne bucură și sufletul cu tăcuta muzică a  rememorărilor, a nostalgiei și a CEEA CE A FOST SAU NU A PUTUT FI, dacă astăzi nu ar fi ceea ce cu toții știm fără a mai povesti.
Cursul vieții ne ia uneori prin surprindere, căci, nu-i așa, viața este ceea ce ni se întâmplă când noi ne facem PLANURI sau suntem ocupați cu altceva…ȘI ELE NU IES! Nici lui John Lennon nu i-a prea ieșit, sau unor împărați!
Când graba și lipsa de echilibru ne duc către alegeri nu tocmai bune, am putea înțelege că amarul cel mai mare și mâhnirea nu vin din toate cele întâmplate, rodnice și bune, ci din CÂTE AR FI PUTUT FI dacă s-ar fi întâmplat și nu ar mai fi fost de povestit acum ceva din ceea ce e și nu avem ce să-i mai facem.
NU SUNTEM NOI LA CÂRMA ISTORIEI, CI DUMNEZEU ESTE!Nefericirea este aceea că multe bune și frumoase, mărețe și strălucitoare s-ar fi putut întâmpla, dacă NEBUNIA UNEI CLIPE DE PLACERE nu ne-ar fi îmbătat cu putere și am fi crezut că ceea ce părea și acum este de neschimbat ar fi putut fi mișcat! Dar, planurile noastre nu sunt planurile Lui, ale Celui ce pe toate le întocmește și din jocul nostru lin, previzibil, clar și folositor, intrăm în jocuri jucate deja de alții, mai jucători, mai iscusiți și mai mari, iar jocul jucat la mese mari și decisive, de aprigi la sfat și hotărâți la dat, ne aruncă în pauza istoriei, în actualitatea vreunei margini alunecoase, adesea întunecoase și de cine știe ce aducătoare.
Mâhnirea mare nu este că s-a sfârșit ceea ce mare și admirat era, ci că nu mai este ceea ce ar fi fost, dacă nu ar fi ceea ce s-a povestit.
Și povestea merge mai departe, cu alți jucători, în alte contexte, cu texte mari și cu pretexte, ce ne duc în acest An Centenar să vedem că NU TOATE POVEȘTILE AU HAPPY END, CI ȘI FINAL NEAȘTEPTAT.
Finalul, totuși, numai Cel fără final îl știe. Speranța e nostalgia ce nu vrea să moară, nici măcar în cromatica rememorărilor vreunei toamne, ori a uitării celor ce se jură adesea că sunt mai tari ca zidul, deși istoria ne spune că timpul minunii preferă cam trei zile!