E BINE SĂ TE DESCALȚI LA UȘA SUFLETULUI CELUILALT și să calci cu grijă, să nu spargi ceva!

În zbor îngeresc, cu delicatețea tandră a iubirii dumnezeiești, avem datoria de a păși spre ușa sufletului aproapelui nostru, neumbrind cu nimic frumusețea și gingășia tainei sădită acolo de Creator.
De-a lungul vieții creăm, stricăm, atenuăm sau dezvoltăm relații și perspective cu aproapele nostru. Îl transformăm în scară spre cer uitând, pe bună dreptate, că el nu trebuie să fie ancoră spre infern. Ne ridicăm împreună pe verticala sensului bine rostuit sau alunecăm cu lipsă de grație pe funia care, în loc să ne scape, ne prinde pentru întuneric.
Între înger și demon, între sunet de harfă și trepidații de mers de  tanc, se desfășoară perspectiva relaționării noastre cu sufletul aproapelui.
În fața sufletului său trebuie să avem acea admirație sfântă pentru o desăvârșită capodoperă dumnezeiască, de o forță, putere, frumusețe, dar și gingășie teribilă!
Orice greșită apreciere, arogant calcul, ori perfid interes distruge, rănește sau pietrifică ceea ce înțelepciunea, bunătatea și iubirea dumnezeiască a creat.
De aceea, la ușa sufletului aproapelui nostru este absolut necesar să lăsăm orice agresivitate, mândrie, urmă de putere ori răutate, căci pășim în templul de mare preț al Duhului Sfânt, iar orice stricăciune e de neiertat în nici-un veac, temporal sau spațial.
Numai cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste ne putem apropia și intra, făcând din orice astfel de întâlnire o regăsire cu Deus absconditus și cu Cel ce pentru noi toate S-a făcut, pentru a ne regăsi, a nu ne înfricoșa și a ne împărtăși din belșug marea Sa iubire!
"E ușor să umpli de cioburi un om și atât de greu să-i fii o binecuvântare!"