Între măști, vameși și farisei!

Sinceritatea, autenticitatea și naturalețea vieții sunt, în mod cert, virtuți acceptate de aproape toate culturile lumii. Pentru că este cel mai frumos să vezi ființa umană manifestându-se drept și corect, adevărat și firesc, așa cum o florile câmpului cresc și ne bucură privirea.

Din nefericire, viața cotidiană ne arată oameni care preferă să se manifeste ca la un carnaval al ipocriziei, cu măști de tot felul, mulți având atât de multe că te întrebi uneori care este până la urmă persona reală sau oare sub atâtea măști mai găsești ceva? Unii sunt asemenea unei păpuși matrioșka, dai la o parte una și găsești în ea alta și în aceea încă una și...tot așa!  Cei mai mulți își pun câte o mască peste caracter din interes, apoi din rușinea de a se manifesta cu ceea ce au, din dorința de a crede cei din jur că sunt altfel, pentru a-și ascunde defecte, ori din teama de a fi respinși sau din cine știe ce păcate nemărturisite sau răni ascunse. Cert este că își falsifică atât de mult viața că nici ei nu mai știu ce sunt sau mai bine zis cine sunt în realitate!

Falsitatea lor, din păcate, afectează de multe ori prietenii sau viața unei comunități întregi, pentru că se propagă un mod de manifestare, o stare a prezenței și o relaționare incorectă, ceea ce creează catastrofe de comunicare și de relaționare, iar efectele le vedem negreșit cu toții.

Vameșul din Parabola evanghelică de azi era un om păcătos, urât de apropiați și de cunoscuți, temut în comunitatea lui, dar o lumină totuși strălucea în el. Dincolo de tot răul pe care probabil îl făcuse, dincolo de orice îi îngreuna existența, măcar față de Tatăl ceresc era sincer și își dădea seama de păcatele sale, de starea în care se află și se ruga cât se poate de natural. Iar, acest lucru este dorit de Dumnezeu. Să fim sinceri, să lăsam ipocriziile măcar la poarta Bisericii!

Fariseul, în aparență un om religios și probabil respectat în comunitatea sa, nu-i mai lăsa loc lui Dumnezeu în el, pentru că mândria îi umpluse și-i domina sufletul. Și, orice bine ar fi făcut, deja acest păcat fundamental nu-i mai lăsa loc de întoarcere. Nu imediat, nu atunci, cine știe, poate și el va fi avut vreodată momentul său de sinceritate! Însă, ca el sunt mulți din aceia care aruncă cu piatra și se uită numai la cele exterioare, fiind, în pofida a multe calități, dominați de păcatul capital -mândria- imaginea pietrificării și a morții spirituale.

Teatrul absurd al vieții îl joacă mulți, uitând că o clipă de sinceritate poate înnoi din temelii totul și îți poate recupera viața. O clipă numai! Tâlharul de pe Cruce ne-o mărturisește cu vârf și îndesat cu exemplul său de pocăință, în ultimul moment al vieții.

Măști, ipocrizie, falsitate, cu toate ale lor, merită aruncate la lada de gunoi a vieții! Suntem oameni și este fascinant să trăiești, să iubești, să ierți și mai ales să te schimbi și să te înnoiești perpetuu!

Mai importantă decât masca ta și mândria ta și postarea ta și judecata ta ești tu! Pentru că ești imaginea gloriei Creatorului, ca și mine, ca și toți cei de lângă noi, ce au fost, sunt, ori vor fi!

Miluiește-mă pe mine, păcătosul, și nu-l uita nici pe fratele meu!