Chipuri, fețe și măști...

Fețe de tot felul. Peste tot le vedem. Mereu le descoperim. Le vedem la știri, la talk showuri, pe strada... Și, adesea, mă întreb: oare dacă dăm la o parte aceste multe fețe ale omului, ce mai rămâne din el? Mai rămâne ceva, oare? Dincolo de acest strat de fețe pe care le vedem, le intuim sau de care ne întristăm, omul de dincolo de ele cine este oare? De ce e nevoie de atâtea fețe? De ce mulți aleg să se manifeste cum nu sunt? Dincolo de firescul sufletului lor! Și, îmi vin tot felul de răspunsuri. Poate frica, poate teama, poate, neiubirea, poate nepriceperea, poate...

Schimbarea la Față a Domnului, sărbătoarea de astăzi, îmi arată și altceva. Că pe El nu Îl vedem în gloria Lui mereu, cum nici Apostolii nu l-au văzut decât atunci pe munte! Că în chipul smereniei și al neputinței, al celor mici și împovărați este chiar El, Domnul gloriei!

Da, în cei mici și umili, în cei neputincioși și slabi, în cei abandonați și singuri, gloria Lui strălucește, iubirea Lui nu încetează să vindece și El este chipul Acela care dă mereu speranță.

Dincolo de știri și evenimente ale "gloriei" umane se află El, este chipul Lui, prezența Lui - cea mai de preț comoară.

Asta încearcă să spună mereu Biserica - nu măștile contează, ci adâncul sufletului!

Nu cele exterioare, ci acelea interioare!

Nu ceea ce strălucește, ci ceea ce are mereu iubire!

Să strălucim cu iubirea gloriei Lui!

Să luăm din gloria iubirii Lui!