Când viața îți scapă printre degete!

Căutători de nemurire și săpători după sens, alergăm și ne străduim să prindem esențialul vieții, fiecare pe calea sa și cu intensitatea dorinței lui. Ne impresionează faptele miraculoase, extraordinarul și nemaivăzutul, suntem gata să mergem până la capătul lumii pentru lucruri insignifiante, dar care ne captează interesul, fiind gata de a alerga după orice conține măcar o urmă de speranță și de sens. Urmărim știrile zilei cu mare interes și căutăm semne în ceea ce vedem sau citim pentru viața noastră, doar, doar vom găsi ceva fundamental în amănuntele vieții.

Unii sunt atât de interesați de orice formă și amănunt al vieții încât au impresia că stelele de pe cer cu măreția lor sunt puse acolo de Creator ca să prezică atunci când ei aleargă după vânare de vânt! Dar, la ce folos oare această alergare?

Odată, un tânăr bogat a ajuns înaintea lui Iisus, cu sincera dorință de a găsi răspuns la căutările sale existențiale. Dar, să nu credeți că era unul asemenea fiului risipitor ce-și pierduse parte din viață în destrăbălare și în distracție facilă! Nu! Era un tânăr evlavios care din copilărie căutase calea dreptății și o urmase.

Acesta știa ceea ce voia, dar nu știa că nu putea urma până la capăt ceea ce-și dorea. A mărturisit înaintea Domnului că împlinea cerințele morale încă de mic, dar ceva îi lipsea, ceva îi spunea că nu este de ajuns.

Atunci, Dumnezeu l-a invitat să-L urmeze! Să lase tot și să vină după El. Și, oare ce s-ar putea compara cu Dumnezeu? Ar fi ceva mai presus de El sau mai important, ori mai fascinant decât El? Cu siguranță, nu?Dar, tânărul a ezitat și a plecat fără să facă o alegere decisivă, dând curs dorinței sale fundamentale de profunzime și de sens. A plecat trist.

Că s-a mai întors și L-a urmat pe Domnul nu știm și de fapt e mai puțin important. Ceea ce este fundamental aici este că inima lui era stăpânită de patima acumulării, a bogăției și nu putea vedea infinita Bogăție – pe Dumnezeu - de mărunțișurile materiale, care nu sunt rele în sine, ci trebuie numai să slujească iubirii față de aproapele și să devină mereu trepte spre cer, iar nu închisoare a inimii și lagăr al speranței!

Acolo unde este comoara ta este și inima ta! Și atunci, are rost să-și risipești speranța pe comori false? Niciodată! Singura comoară ce împlinește dorința sufletului nostru este numai și numai Dumnezeu! Restul sunt numai amănunte nesemnificative!

Inima noastră, deci, mereu la El trebuie să fie! Ca să nu murim când vom muri sau înainte de vreme, ca să nu ne pierdem speranța, ca să nu ne scape viața printre degete și, mai mult, ca să fim ceea ce trebuie să fim!