Samarineni pe drumul vieții – iubirea, singura bogăție ce sporește prin dăruire!

Mai repede sau mai încet, cu multe sau puține, cu bucurie sau cu îngrijorare, pe căile vieții mergem cu toții, cu acea dorință de a prinde esențialul existenței noastre, de a găsi ceea ce este important pentru viața noastră. Chiar dacă uneori ne împiedicăm de dorințe prea lumești, chiar de ne poticnim în alegeri deloc fundamentale, totuși, veșnicia este cea pe care o pândim în fiece dorință și-o urmărim în toată alergarea noastră. Nu mereu avem bună inspirație, nu mereu găsim calea cea mai dreaptă, dar spre ea curgem! Și, pe acest drum tumultuos și periculos al vieții noastre, suntem animați de ceea ce avem în suflete. Dorințele și visele, aspirațiile și speranțele noastre devin scări spre cerul înaltelor doriri.

Pe mereu parcursul drum dintre Ierihonul dorințelor noastre cu iz prea pământesc și Ierusalimul năzuințelor cerești, adesea, tâlhari ai spiritului ne fură bucuriile și speranțele, lăsându-ne în sărăcia neputinței de a merge mai departe. Talent și hotărâre, cunoștințe, educație și erudiție, înțelepciune și curaj, toate sunt bune și virtuoase, dar singure nu ne pot lumina drumul și nici nu ne pot da puterea de a merge mereu mai departe. Se întâmplă adesea ca tâlhari ai vieții, deveniți cel mai probabil, de multe ori, din aparenți prieteni, să vină-n calea noastră și să ne vâneze rectitudinea vieții. Să ne fure bucuria de a înainta pe scara către cer, să ne afunde în spinii urii lor și să ne arunce în sclavia răutății și a întunericului. Și, atunci, când tot ceea ce-ți părea bogăție și ajutor în viață îți lipsește, te întrebi: oare, care este singurul lucru necesar pentru a avansa pe căile istoriei? Care este singura cu adevărat bogăție importantă a vieții? Cugetând numai, sigur nu vei găsi nimic! Căci, este nevoie de o inimă iubitoare care să te răpească din moartea neputinței, să te fure din inutilitate și din sclavia dorințelor și viselor atâtor falși prieteni și buni dușmani și să-ți readucă acea căldură a inimii pe care în trecut numai mama o putea face! Numai iubirea! Ea singură este în stare să te readucă din pragul morții, să-ți redea plinătatea și bucuria vieții și mai ales să te repună pe cale! Care? Spre cea a veșniciei și a sensului! Un samarinean milostiv, numai atât! Numai de atât ai nevoie în viață. Numai pe cineva care să te iubească cu o iubire mai tare decât moartea, mai puternică decât orice ură și dătătoare de sens, după chipul Aceluia care o face necontenit și care este Iubire și este pururi Marele Samarinean Milostiv. Dincolo de imperfecțiunile și neputințele tale, de scăderile și de sclaviile aparente, de ceea ce alții văd cu disperare, iar tu abia zărești.

Dincolo de toate acestea, atunci când ești iubit, când ești găsit de samarineanul vieții tale, scapi din fundătura istoriei, ești recuperat din întuneric și din moarte și ești repus pe cale, cu necesarul popas al vindecării rănilor neiubirii. Unii își dădeau regatul pentru puțin în trecut, alții căutau un punct de sprijin să răstoarne pământul, dar toți căutau ce nu trebuie, acolo unde nu aveau cum să găsească, pentru că singura mare bogăție a vieții și unicul necesar este numai iubirea. Iar, Cel ce a venit cândva la noi și nu ne părăsește niciodată ne învață mereu că trebuie să fim samarineni milostivi unii pentru alții, că numai căutând pentru alții vom găsi pentru noi și numai iubirea este singura avuție ce pe măsură ce o dăruim se înmulțește și nu se pierde!

Să dăruim, să ridicăm, să împărtășim și mai ales să iubim, cu tot sufletul!